Domnisoara Christina. Sarpele-Mircea Eliade
Romanul Domnisoara Christina (1936) creste direct din folclorul romanesc: o poveste cu strigoi, intr-o lume cazuta prada blestemului, pe care un tanar o salveaza, ucigand a doua oara strigoiul, cu un drug de fier implantat in inima. Textul debordeaza insa schema initiala, devenind curand un soi de mister medieval, realizat in spatiul romanesc, comparabil cu unele piese de teatru ale lui Blaga. Mai mult ca in celelalte scrieri fantastice, personajele nu au o viata autonoma, existand – aproape impersonal – numai prin functia lor intr-un ritual stravechi.
Numai ca acum, spre deosebire de toate celelalte scrieri fantastice, nu intalnim in tesatura eului nici dialectica sacru-profan, nici problematica teoretica, familiara orientalistului, precum caracterul iluzoriu al spatiului si timpului din Nopti la Serampore, sau conceptul de om total din Sarpele. [...]
Ca si in multe alte scrieri fantastice, naratiunea romanului Sarpele (1937) demareaza in modul cel mai banal. Se intrevede imediat conceptia lui Mircea Eliade: intre „real“ si „fantastic“ nu exista nici o discontinuitate. Numai o evaluare exterioara, dupa criterii straine si deci inadecvate, imparte evenimentele in „verosimile“: (=reale) si „neverosimile“ (=fantastice). Criteriul intern, dimpotriva, este cel al probabilitatii epice (nu logice, morale, sociale etc); si atunci intreg efort al scriitorului este de a te convinge intr-un mod insidios de caracterul posibil al faptelor amplificand progresiv concentratia de straniu in atmosfera initial banala, pana cand orice devine firesc, acceptabil. [...]
Referinte critice din Anton Nicolai, Sergiu Pavel Dan, Nicolae Manolescu.
Vă mulțumim pentru abonare!
Acest email a fost deja înregistrat!